Medire divort , divort norarial

Care sunt diferentele sunt dintre divortul notarial si divortul la mediator ?

          – Mediatorul - este abilitat potrivit legii (art 64,65,66, din legea 192/2006) sa rezolve prin mediere neintelegerile dintre soti privitoare la continuarea casatoriei si a tuturor celorlalte aspecte ce rezulta din decizia de a pune capat unei casnicii:

Legea 192/2006 ART. 64

    (1) Pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la: Citeste mai departe>>

Parteneri:

http://firme-contracte.ro/

http://domenii-brevete-marci.ro/

http://mediatorbucurestimustateanu.ro

http://mediatorgiurgiu.ro/

http://nlp-xtraining.ro

http://mediatorbucuresti.wgz.ro/

Mediator – Mediere – Bucuresti

Justitia din Romania avea nevoie de o lege a medierii la nivelul legilor moderne, europene.Medierea in Bucuresti este alternativa moderna, rapida, eficienta, la justitia clasica, greoaie si invechita cu un mare consum de timp, bani si nervi, neadaptata la cerintele societatii moderne. Solutiile integrative oferite de mediere sunt principalul pas de modernizare a sistemului juridic clasic construit pe valori medievale, distributive.

Experienta indelungata in profesia de mediator in Bucuresti m-a ajutat sa fiu martorul imbunatatirilor pe care medierea le-a primit de-a lungul timpului, a perceptiei oamenilor la inceput reticenti si , in primul rand, a zambetului larg pe chipul oamenilor odata cu semnarea acordului de mediere dupa ce, cu cateva ore inainte, pe chip li se citea incruntarea.

Daca ati ajuns pe acest website probabil ca ati primit recomandarea de la un prieten al dumneavoastra, fost client al meu  si ca stiti de ce alegeti serviciile cabinetului de mediator in care imi desfasor activitatea .

Inainte de a alege sa ma contactati pentru programarea unei sedinte de mediere va recomand sa rasfoiti acest site, sa vizitati si http://firme-contracte.ro/

Secretele puterii cuvintelor

Fara îndoiala capacitatea individului de a comunica este o conditie sine qva non a succesului în orice domeniu. Inca de acum mii de ani filosofii si oratorii si-au facut o preocupare primordiala din studierea limbajului pentru a dezvalui secretele în care consta puterea acestuia.

Chiar daca în notiunea de comunicare introducem astazi elementele cum ar fi tonul vocii, gesturile, privirea, a caror importanta este desigur extraordinara, ramane insa neindoielnic faptul ca propozitiile, "trenurile de cuvinte", constituie linia de forta a comunicarii.

Cuvintele sunt "caramizile" limbajului si în consecinta stapanirea semnificatiei lor este premisa indispensabila pentru oricine are ambitia de a deveni un bun comunicator. V-ati spune fara indoiala ca aceasta nu este o noutate din moment ce fiecare dintre noi, mai ales atunci cand emitem un mesaj scris, acordam desigur o mare atentie în alegerea celor mai potrivite cuvinte pentru ca sa ne putem asigura un maxim de sanse ca destinatarul sa inteleaga ceea ce vrem sa comunicam si sa procedeze în consecinta. Surprinzator insa este faptul ca devenim atat de concentrati în privinta modului în care putem sa folosim cuvintele pentru a-i influenta pe ceilalti, incat intotdeauna uitam de extraordinara lor putere de a ne sugestiona pe noi, cei care aparent le "folosim". Despre aceasta vreau sa va vorbesc în randurile urmatoare.

Cuvintele... Sunt poate arma cea mai puternica pe care o avem la dispozitie: prin intermediul cuvintelor putem determina pe cineva sa rada sau sa planga, si viseze sau sa sufere, putem aduce unei persoane momente de fericire sau de disperare.

Istoria ne ofera mii de exemple din care rezulta ca în toate timpurile prin intermediul cuvintelor marile personalitati au reusit sa aduca lumea de partea lor, sa schimbe cursul destinului.

Desigur, tot prin intermediul cuvintelor "bine potrivite", poetii si scriitorii ne-au comunicat vastitatea si extraordinarul mesaj emotional al trairii unui anumit timp, al experientei unei generatii. Cum altfel, decât prin scrierile unora ca Balzac, Tolstoi sau Preda am fi putut "trai" în urma cu secole sau decenii pentru a intelege mai bine ceea ce noi suntem astazi ?

Pentru a incerca sa ne explicam puterea cuvintelor de a transmite experienta si emotia umana, va propun sa plecam de la urmatoarele premise:

- fiecare cuvant este un simbol, sau mai bine zis o sinteza a unei descrieri, care pentru a fi inteles trebuie sa se bucure de o semnificatie impartasita de cel care ne asculta;

- fiecare cuvant este un instrument folosit pentru a face distinctii, pentru a semnaliza o diferenta: cu cat mai bogat este vocabularul cu atat mai bogata este experienta ce poate fi transmisa si viceversa;

- fiecare cuvant aduce cu sine, în afara de sensul propriu, o cantitate de "informatie paralela" despre cel care il foloseste: varsta, profesia, nivelul cultural, poate ideile politice...;

- fiecare cuvant contine o judecâta, o opinie despre obiectul pe care-l descriem;

- fiecare cuvant pentru a fi inteles trebuie sa fie asociat unei imagini mentale si, ca o consecinta, aceasta imagine ne vine în minte de fiecare data cand auzim sau folosim cuvantul respectiv;

- daca un cuvant se refera la o stare emotionala, pentru a fi inteles el trebuie sa fie asociat cu starea respectiva, dar aceasta relatie poate fi parcursa si în sens invers (aceasta constatare sta la baza celor mai puternice tehnici de manipulare oculte, despre care o s? avem ocazia de a vorbi intr-un numar viitor al revistei).

Plecand de la aceste premise, daca suntem de acord ca limbajul alcatuit din cuvinte are o imensa putere asupra receptorului, a celui care asculta, este de mirare faptul ca niciodata nu ne gandim la un lucru de domeniul evidentei: primii care "asculta" cuvintele noastre suntem...chiar noi!!!

Binenteles acest lucru nu este valabil doar în cazul în care emitem vocal un mesaj.
Din momentul în care ne trezim dimineata, punem în functiune un mecanism de gandire bazat de fapt tot pe un model verbal.  Putem chiar spune ca, intr-un anumit sens, acest mecanism nu se opreste niciodata pentru ca atunci cand dormim controlul functionarii sale este "pasat" subconstientului. De ce nu ne punem intrebarea: daca anumite cuvinte pot provoca o reactie negativa, o stare neplacuta interlocutorului nostru, care poate fi efectul acestui bombardament, pe care dobandim automatisme verbale il exercitam constant, asupra propriei persoane ? Parerea mea este ca putem vorbi de ceva foarte apropiat unei "spalari a creierului" pe care ne-o autoadministram!

Nu incercam acum o analiza aprofundata a mecanismelor care stau la baza relatiei cuvant/imagine/emotie, dar cred ca veti accepta faptul ca în fond în mintea noastra nu exista nici un lucru "real", ci doar o descrierea, imaginea pe care o avem asupra acestuia. Sa ne reamintim ca imaginea aceasta este creata tot prin intermediul unor cuvinte si ca fiecare cuvant aduce dupa sine informatii paralele si comunica o stare emotionala.

Astfel ne va deveni probabil clar, de ce anumite fenomene aparent "inexplicabile" le traim foarte des: haideti sa analizam un moment, care sunt cuvintele pe care le folosim cel mai frecvent si sa vedem daca acestea contin informatii despre experienta noastra.

Cat de des folosim cuvinte ca: "esec", "frustrare", "problema", "faliment", pentru a descrie o situatie de criza? Ganditi-va cat de mult ar diferi evaluarea noastra daca în locul acestora am folosi termeni ca: "sfidare", "oportunitate", "experienta" ? Vi se pare ca acesta ar fi numai un mod de a ne juca cu semnificatiile cuvintelor ? Va adresez rugamintea de a asculta cu atentie atunci cand vorbeste un om de succes, un adevarat lider: nu o sa auziti niciodata o astfel de persoana folosind cuvinte ca: "plictiseala", "renuntare", "stres", "oboseala" nici atunci cand vorbeste despre altcineva: pare-se ca aceste cuvinte lipsesc pur si simplu din vocabularul sau.

Ceea ce am vrut sa va transmit este faptul ca pentru a impartasi o emotie sau sensul unui concept, noi efectuam în mod automat conexiunile mentale necesare pentru a-l "simti" în momentul în care este rostit.

De exemplu, pentru a intelege cuvantul "rosu" ne gandim automat la culoarea respectiva, iar pentru a intelege cuvantul "stres" intelectul nostru se plaseaza catre "imaginea" de stres cu tot ceea ce aceasta contine. Este probabil ca ceea ce v-am spus sa nu sune foarte credibil, motiv pentru care va propun sa lasam teoria la o parte si sa facem un experiment:

a) Cautati intre cuvintele pe care le folositi foarte des un numar de trei care contin o judecâta negativa despre obiectul pe care fiecare il descrie; de fiecare data cand aceste cuvinte va vin în minte, incercati sa le schimbati cu altele, mai putin "dure" (vezi lista); cand aceasta schimbare ati realizat-o complet în sensul ca automat folositi alternativa la "duritati", treceti la o noua serie de trei, si asa mai departe (in general acest proces de "tranzitie" necesita 7-10 zile).

b) inlocuiti trei dintre cuvintele cu semnificatie pozitiva pe care le intrebuintati cel mai des cu altele care sa fie mai "entuziaste", poate chiar exagerat de pozitive.

Urcand "treptat pe aceasta adevarata scara catre gandirea pozitiva", ceea ce acum vi se pare poate un joc naiv, daca nu chiar o gluma nesarata, veti constata ca este o realitate. Schimbarea vocabularului obisnuit determina si o schimbare în modul de a gandi, de a simti, de a...trai! Inca doua lucruri:

- uneori suntem tentati sa intram intr-o stare negativa datorita situatiei în care ne aflam. Nu cred insa ca imi puteti da exemple de persoane care au reusit sa depaseasca o situatie dificila lasandu-se prada disperarii...;

- cand am inceput sa invat limba romana lucru care m-a frapat cel mai mult a fost expresia "nu va suparati..." ca mod de a obtine atentia.

Dupa parea mea aceasta explica macar în parte de ce unii sunt enervati de dimineata si pana seara.

Va invit sa folositi o alta constructie de genul: "fiti amabil..." sau "va rog..." si va garantez ca veti obtine o imbunatatire a relatiilor cotidiene...Noroc!

De ce nu inlocuim...cu sau pentru punctul "b", sa inlocuim... cu furios, agitat, bine, extraordinar, deprimat, obosit, satisfacator, promitator, uimit, mirat, fericit, în al noualea cer, stres, nerabdare, decis, hotarator, dezastru, problema, frumos, splendid, nebun, exuberant, spectaculos, fantastic, gelos, posesiv, innebunit, preocupat, enervant, curios.

Binenteles, acestea sunt doar exemple orientative pentru ca nu am nici o indoiala asupra faptului ca fiecare dintre dumneavoastra, cu putina ambitie, puteti sa gasiti "perechi" mult mai inspirate. Spor la lucru!

Material postat de Serban C.

N.L.P. Ceilalti (sunt de vina)

Nota: Articol preluat de pe situl autorului, pe vremea când respectivul site mai exista. Autorul nu a fost consultat cu privire la acest gest (nici nu se putea, se afla de ceva vreme în Canada), dar nu cred ca s-ar supara :)

„Infernul sunt ceilalti”? Pe legea mea, Sartre era român. Si înca unul trecut prin mâzga comunista, dezbracat de rusine, de autocenzura, curatat de orice obiectivitate.

În tara asta nimeni nu e, niciodata, de vina. Pentru nimic. „Ceilalti” fura, „ceilalti” chiulesc, „ceilalti” iau mita s.a.m.d. Si nimeni, niciodata, nu o sa stie sa-ti lamureasca limpede cine sunt acesti „ceilalti”. Evident, din când în când, acest prea general „ceilalti” capata o forma distincta si atunci toti rasufla usurati ca au pe cine arata cu degetul. „Antonescu e de vina”, „Ba, regele Mihai!”, „Americanii”, „Evreii”, „Capitalismul/Imperialismul”, „Ceausescu”. Chiar si zicala transformata în poanta: „Coposul e de vina ca…” cu punctele de suspensie completate cu ceea ce doreste vorbitorul, indica aceasta dorinta aproape americana de a personifica raul.

Nu spun ca aceasta e o trasatura exclusiv româneasca. E normal si omenesc ca indivizii sa caute pentru neîmplinirile lor niste scuze care sa-i elibereze de orice responsabilitate. Dar parca la noi e mai dramatica având în vedere situatia prin care trecem, si e si mai dramatica prin lipsa de luciditate dovedita. E un fenomen generalizat, care cancerizeaza toate paturile sociale.

Ei bine, daca e nevoie neaparat sa existe un chip al raului, îmi asum acest rol. Priviti-mi poza si spuneti: „El e de vina. Valachi e de vina.” Pentru ca, vrând, nevrând, stiu ca o parte din vina apasa si pe umerii mei. Nu, nu o fac pe Isus, nu iau asupra mea crimele si deznadejdile voastre ci sunt gata sa îmbrac costumul diavolului din noi.

Îmi amintesc Revolutia, de ceea ce pentru cei mai multi dintre noi, astia mici, a însemnat Revolutie cu adevarat. Eram de serviciu la cantina studenteasca. Ascultasem Radio Europa Libera înca de pe 17 decembrie si stiam ca la Timisoara se trage. Iar eu, aparat împotriva curateniei cu de un sort jegos, aparat de constiinta prin frica, ma lasam dus de mânuta la usa de intrare unde trebuia sa-i supraveghez pe studenti si sa dau alarma în cazul unor indivizi suspecti, a unor „teroristi”. Ratiunea mea gemea împotriva unui asemenea ordin imbecil (un tip înarmat cu o furculita uitata în buzunarul halatului care pazeste de „teroristi”), urechile mele auzeau suprapus pe zgomotul de cantina vocile de la radio: „Criminalilor! Trageti, trageti în fratii vostri!”, rusinea ma strivea si totusi… si totusi am executat ordinul. La fel ca si ceilalti nevinovati. îi priveam pe colegii mei mâncându-si macaroanele scârboase (nu-i o figura de stil), relaxati de vacanta de iarna care se apropia, îmi doream sa gasesc undeva în rarunchii mei puterea de-a ma urca pe o masa si de-a urla: „Porcilor, oameni mor acolo, si stiti asta, iar voi primiti recunoscatori laturile Partidului!”. Si totusi, indiferent de câta furie clocotea în mine, ratiunea nu m-a parasit si am tacut. Am înghitit cu noduri aceleasi laturi, am spalat pe jos, am strâns vesela si mi-am calcat demnitatea în picioare. Remuscarile pentru acele clipe m-au urmarit ani întregi, pâna când m-am convins ca Revolutia fusese doar o gigantica înscenare si ca, fortuit, frica mea de atunci ma ferise sa impersonez o marioneta.

Si totusi, aceasta rusine persista si în zilele de la începutul lui 90, chiar si atunci când îi vedeam pe „fostii” scotând capul la lumina, strigându-si sus si tare nevinovatia. Iar în privirile lor citeam sinceritate. Atunci a fost prima oara când am înteles ca, pentru români, „Infernul sunt ceilalti”. Am fost inundat de o imensa mirare de care n-am mai reusit sa scap nici pâna în ziua de azi. Mi-l amintesc pe Iliescu, transformat brusc în dusman al comunismului, desi îmi amintesc de prima sa declaratie din care lipsea proclamarea caderii organizarii unipartide. Mi-l amintesc în campania electorala din ’92, când, în cadrul unui interviu, întrebat fiind de ce a scazut productia marfa (si înca nimeni nu banuia cât avea sa scada), a dat un raspuns însotit de o privire de prunc: „Pai, unul din motive ar fi acela ca se munceste mai putin, numai cinci zile pe saptamâna!”. Si tonul vocii sale insinua discret ca, asa cum spuneam mai înainte, „Coposul e de vina!”, desi el era liderul CPFSN-ului atunci când s-a promulgat decretul privind saptamâna de munca de cinci zile. Si, de atunci, mereu, mereu, ca pe un descântec menit sa dezlege de ghinion, auzeam câte o plângere care sublinia sintagma lui Sartre – „Aia fura, aia iau mita, aia-si bat joc de munca, aia-s chiulangii!”. Nu pot sa-l uit pe anonimul cu care am vorbit cândva pe tren. Cuprins de o ciudata amnezie, se plângea de jaful exercitat de politicieni asupra tarii, ca doua secunde mai târziu sa-mi povesteasca, stapânit de o proletara mânie, cum l-au dat afara de la fabrica de bauturi alcoolice unde lucra pentru ca l-au prins aruncând peste gard câteva navete de bere. La fel, nu pot sa uit reportajul despre SIDEX, unde Berceanu, ministrul Industriilor, si Radu Vasile, prim-ministru, se plângeau de escrocheriile care falimentau aceasta fabrica, cu replici gen: „Da, dom’le, acu’ c-ati pomenit, pot sa va spun, contractul cu firma aia e dubios tare!” sau „Cum a ajuns aici? E simplu: cumparau materia prima mai scump si desfaceau marfa la preturi de nimic, ca sa iasa comisioanele mai grase!”. Si amândoi aveau aceeasi ochi inocenti pe care îi întâlnesc de ani întregi încoace.

Si nu ma credeti ca o sa iau totul asupra mea? Am furat sau am cumparat obiecte despre care stiam ca sunt furate, am fumat tigari si am baut whisky venit în tara prin „Tigareta X”, aduse de „Truti” anonimi. Am tras chiulul de la serviciu si i-am acoperit pe colegii care trageau chiulul. Mi-am înghitit în sec replicile usturatoare, ca un las ce sunt, atunci când trebuia sa urlu, am promis razbunari cumplite si nu m-am tinut de cuvânt. Am dat spaga si am acceptat spaga.

La toate aceste autoacuzatii as putea imediat sa vin cu autoaparari. Da, am furat si am cumparat obiecte furate, am fumat tigari si am baut whisky de contrabanda, dar numai pentru ca nu aveam bani ca sa-mi apar credintele morale. Am tras chiulul de la serviciu, dar numai ca sa nu stau degeaba (am avut luni întregi când nu faceam nimic – doar pentru ca nu era nimic de treaba si nici nu aveam voie sa fac altceva), pentru ca dupa aia ma duceam sa trag în brânci la alte chestii. Da, am tacut si nici n-am actionat ca un barbat de multe ori când trebuia sa-mi apar principiile, dar am vorbit de asemenea de nenumarate ori când prudenta sau instinctul de aparare cereau tacere si stiam ca vorbele mele nu rezolva nimic (si am platit). Am dat spaga pentru ca altfel nu mi se rezolva problema, dar n-am primit niciodata bani ca mita si am refuzat absolut orice nu implica munca din partea mea. Si îmi mai stau pe limba zeci de justificari „populare”: „Daca nu fur eu, o sa-l fure altcineva”; „Directorul fura cu sacul, de ce sa nu iau si eu o sacosa?”; „Daca ei se fac ca ma platesc, si eu ma fac ca muncesc”; „Iau. Da, iau spaga ca n-am cu ce-mi plati întretinerea (…creste copilul, …face casa)” etc.

Dar la ce bun sunt toate aceste justificari. Scopul nu scuza mijloacele si un fapt imoral ramâne imoral, indiferent ce as spune eu. De aceea, daca simtiti nevoia sa scuipati pe cineva, sa va varsati tot focul pentru viata dumneavoastra nenorocita, nu mergeti la oglinda, veniti si ma cautati, si sunt cu totul al dumneavoastra. Eu, unul nu ma voi ierta niciodata pentru ca nu am reusit ceea ce mi-am propus. Într-a 12-a, profa de filosofie ne-a pus sa scriem pe o foaie de hârtie, daca noi credem ca putem schimba lumea. Si, mereu îmi aduc aminte de acest lucru, de faptul ca, aici, în România, n-am reusit sa schimb nimic. Ar fi simplu sa spun ca n-am reusit din cauza „celorlalti”. L-as invoca iar pe Sartre si pe ai sai „ceilalti”. Oricât am încercat, mereu realizez ca n-am încercat chiar totul, sau ca n-am fost în stare sa încerc totul. Si asta ma umple de remuscari, de lucrurile pe care le-as fi putut face, dar nu le-am facut sau le-am facut mediocru. Când ma plâng de politicieni (ca doar si eu sunt om) ma întreb, interior, ce varianta am propus eu? Da, m-am vârât în politica (nr. 12 în filiala Iasi PNL, în ianuarie ’90), dar dupa aia, lipsit de clarviziune, m-am dus cu aripile si, la un moment dat m-am scârbit. Si, de ce nu am luptat împotriva scârbei ? Pentru ca nu cred în democratie? Chiar daca patentul nu e facut sa bata cuie, daca te fortezi bate si cuie. Când ma plâng de sefii/patroni ma întreb, tot interior, de ce am fost atât de lipsit de diplomatie? Orice om are un punct sensibil, din care-l poti manevra. în loc de asta, ma duceam si puneam crud pe tapet situatia si era omenesc ca omul sa devina impermeabil la viitoare sugestii. S.a.m.d.

Îmi amintesc din copilarie ca atunci când ma întorceam plângându-ma de vreo chelfaneala luata de la prietenii de joaca, maica-mea îmi raspundea întotdeauna: „Las’ c-ai facut tu ceva! Nu te-a batut ala degeaba.” Asta îmi crea adesea un sentiment de frustrare. Dar m-a împiedicat sa cad în aceasta capcana sartriana. De atunci încoace am ramas cu fixul de a gândi si reversul punctului de vedere propriu: „Eu ce-am facut de-am meritat asta? Ce-as fi putut face sa împiedic acest lucru?”.

Aici în România, una peste alta, n-am facut nimic si merit nimicul. N-am împiedicat nimic rau si n-am reusit sa fac sa se petreaca ceva bun. În rest, tacere…